A fost odată, într-un colț uitat al unei grădini medievale din Toscana, un tufiș de rozmarin care nu era ca oricare altul. Se numea Rosmarinus, după numele său latin, „rouă de mare”, căci frunzele lui verzi, ascuțite, străluceau ca valurile Mării Egee sub soarele fierbinte. Dar Rosmarinus nu creștea doar pentru mirosul său intens, care amețea albinele și vrăjise veacuri întregi bucătari și vindecători. Nu, el ascundea un secret: era şi un paznic al poveștilor uitate.
Într-o zi de toamnă, când frunzele aurii cădeau ca ploaia peste zidurile castelului vecin, o tânără pe numele său Livia ajunse în grădină. Avea 18 ani, păr negru ca noaptea și ochi verzi ca frunzele de rozmarin. Fusese crescută de o bătrână vrăjitoare care îi spusese mereu: „Rozmarinul e cheia amintirilor. Dacă-l iei în mână, îți va șopti ce ai pierdut.” Dar Livia nu credea în basme. Venise acolo fugind de un logodnic crud, un nobil care îi promisese bogăţii, dar îi dăduse doar lanțuri. Şi aşa grădina era refugiul ei, locul unde se ascundea de lume.
Stând astfel lângă tufiș, Livia rupse o crenguță de rozmarin și o frecă între degete. Mirosul – acea aromă sălbatică, de pin sărat cu lămâie – o învălui ca un val. Atunci, de întâmplă o minune. Frunzele se zbârceau, iar din ele răsări o voce blândă, ca un murmur al vântului: „Ce ai pierdut, copilă? Spune-mi, și-ți voi da înapoi.”
Livia tresări. „Am pierdut copilăria mea”, șopti ea. „Am pierdut râsetele cu mama, înainte să moară. Am pierdut libertatea, înainte să vină el.”
Rozmarinul oftă, iar crenguța din mâna ei se lumină. Vise ca niște fire de ceață se ridicară din pământ, țesute din mirosul ierbii. Livia văzu totul: alerga desculță prin livezi cu mama ei, râzând sub ploaie; dansa la focuri de tabără, liberă ca vântul; și apoi, clipa când bătrâna vrăjitoare îi dăduse un pandantiv cu rozmarin uscat, spunând: „Păstrează-l, e scutul tău.”
Dar povestea nu se opri aici. Rozmarinul șopti mai departe: „Amintirile nu sunt lanțuri, ci aripi. Folosește-le să zbori.” Inspirată, Livia alergă înapoi la castel. Cu o crenguță de rozmarin în păr, îl înfruntă pe nobil. Mirosul ei – puternic, neîmblânzit – îl făcu pe bărbat să tremure, ca și cum spiritul mării însuși îl mustra. „Nu mai sunt a ta”, îi spuse ea, și plecă, lăsându-l gol, cu rușinea lui.
De atunci, Livia deveni o călătoare, plantând rozmarin peste tot pe unde trecea. Fiecare tufiș nou purta povestea ei: un simbol al memoriei care vindecă, al curajului care miroase a libertate. Și în nopțile cu lună plină, se spunea că toate tufele de rozmarin din lume șoptesc împreună, amintindu-ne că, uneori, o simplă frunză poate schimba soarta unei inimi rătăcite.
Și așa, dragă cititorule, dacă simți vreodată dorul de ceva pierdut, caută un tufiș de rozmarin. Freacă o crenguță și ascultă. Poate că-ți va spune și ție o poveste.
Alexia Călin
