Proclamarea locală a canonizării Sf. Cuv. Mc. Gherasim de la Tismana va avea loc duminică, 21 septembrie, la Mânăstirea Tismana.
La acest eveniment deosebit vor lua parte ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, stareţi şi stareţe de la mănăstirile din zonă şi din întreaga ţară, preoţi, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, precum şi numeroşi pelerini, veniţi să aducă cinstire noului mucenic al Tismanei.
Programul manifestărilor începe vineri, la ora 12:00, cu deschiderea oficială a Simpozionului Naţional: Mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX: Sfântul Cuvios Gherasim Iscu şi Mănăstirea Tismana în perioada comunistă, cu participarea unor distinşi invitaţi din mediul teologic şi academic.
În cadrul evenimentului vor avea loc lansări de cărţi dedicate vieţii şi muceniciei Sfântului Cuv. Mc. Gherasim de la Tismana.
Sâmbătă vor continua lucrările simpozionului şi prezentarea concluziilor, va avea loc slujba de priveghere în cinstea Sfântului, iar duminică va avea loc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie săvârşită în altarul de vară al mănăstirii, de un sobor de arhierei, preoţi şi diaconi.
Arhimandritul Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912 în localitatea Poduri, judeţul Bacău, şi a intrat în viaţa monahală de la 12 ani. După studii de Teologie la Bucureşti, a fost, pe rând, stareţ la Arnota, bibliotecar la Cernica, apoi misionar în Transnistria.
În 1943, a fost numit stareţ la Tismana.
În 1948 a fost arestat, după ce a fost contactat de luptătorii din rezistenţa anti-comunistă şi a ţinut o predică anti-comunistă. A fost dus iniţial la Craiova, apoi la Aiud, Piteşti, Gherla şi la Canal, la Poarta Albă. După lungi suferinţe din cauza torturii la care a fost supus, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost dus la Sanatoriul din Târgu-Ocna.
În noaptea de Crăciun a anului 1951, în aceeaşi celulă cu el se afla şi Vasilescu, deţinut de drept comun şi călăul său de la canal care acceptase să îl tortureze în schimbul promisiunii că va fi eliberat. Vasilescu se lupta cu moarte, dar nu putea să îşi dea sufletul din cauza chinurilor conștiinței. Se căia și îşi spovedea în gura mare: „Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar căpitanul Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat!”. Deşi îl torturase fizic pe Părintele Gherasim, bolşevicii, călăii adevăraţi care se luptau cu mărturisitorii lui Hristos, nu l-au eliberat.
Părintele Gherasim îl aude, cheamă doi deținuți să-l ridice în picioare şi le cere să-l ajute şi să-l ducă la patul lui Vasilescu, torționarul său de la Poarta Albă. „Linişteşte-te! Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci”. Îl mângâie pe mâna numai oase și piele, apoi, cu o zdreanță, îi șterge fruntea scăldată în sudoare. „Eu te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. Printre suspine, Vasilescu primește iertarea și împărtășania. Va trece dincolo în scurtă vreme, alinat de iubirea părintelui Gherasim.
Respirația părintelui Gherasim e din ce în ce mai stinsă. Ion Ianolide se apropie de el, să vadă cum îi este. „Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință, prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde, numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea, iar lumea are nevoie de multă suferință… Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați! Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta. Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!”. Cuvintele îi erau stinse, de-abia le putea rosti. Când a terminat și-a împreunat mâinile cruce pe piept, apoi, cu ochii larg deschiși, privind spre un punct nevăzut, a mai spus doar atât: „Auzi? Cântă îngerii!”.
A trecut la cele veşnice în ziua de Crăciun a anului 1951, imediat după călăul său pe care îl iertase şi îl spovedise.
Alexia Călin
