Ilie Bădescu, Maria Crăciun
Poezia lui Marin Sorescu ne descoperă un înțeles uimitor, paradoxal: suprafețele au profunzime. Povestea suprafețelor profunde este ea însăși de o simplitate înșelătoare. Un cerc obișnuit, care se rostogolește pe un drum de țară, sub ochii uimiți ai unui țăran, devine deodată mai mult decât un cerc, adaugă aură fantastică zilei de vară într-un sat pierdut pe întinderea Olteniei de câmpie. Povestea lui ne introduce pe un tărâm neobișnuit, prin care aflăm că în lumea cea mai simplă, umilă, co-există văzătorii și „orbeții”, cei ce nu au acces la profunzimea suprafețelor. Ei văd doar suprafețe. Nu se miră, nu se uimesc, nu cunosc lacrima, nu văd aura lucrurilor, într-un cuvânt au murit cu viziunea sufletului înainte de a muri cu trupul. Întreaga operă soresciană pare dedicată suprafețelor în care se cuprind adevărate abisalități noologice. Cotidianul cel mai banal este „locuit” de străfunduri deopotrivă incredibile și uluitoare. Toate poeziile sale sunt marcate de un asemenea deznodământ prin care aflăm că banalul este casa unor taine uimitoare încât narativul liric pare a deriva dintr-un fel de proză polițistă în care simbolul este la un pas de tine, chiar pe ulița cea mai banală a unui sat la amiază.
Poemul „Cercul” începe în cotidianul familiar, un drum de țară, un țăran și un cerc care se rostogolește, credibil și banal, dinspre deal spre vale:
„Mergeam pe drum. Era luna, aşa, toamna.
Si mă ajunge din urma si trece pe lângă mine
Un cerc”.
Poemul înaintează în acest plan al acestui cotidian familiar dintr-un sat, pe un drum sătesc, unde n-ai putea bănui ceva neobișnuit. Banalitate pură. Oare? Să fie drumul unui țăran oarecare ceva banal, ocolit de mister?!
„M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni…”
Ceva survine: Curiozitatea. Drumețul nu rămâne absent, ci devine curios, se uită în urmă și se întreabă: ce-o fi cercul ăsta? Și de ce se rostogolește el așa, „de-a tuturiga”? Cu simpla lui curiozitate, omul acela iese din banalul inert strămutându-se într-un orizont al benignei curiozități. Linia orizontului devine mai conturată când pe drum apare un al doilea țăran, al lui Calotă, care și el vede:
„Mă uit înainte; cercul îşi vedea de cale.
Se-învârtea repede, repede si făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal
– Îl văzuși, mă?
– Îl văzui. Şi începe să se-nchine”
În plin cotidian apăru fantasticul. Deși încă nebiruitor. Cei doi nu părăsesc ușor familiarul, obișnuitul:
„Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat,
Numai Spânu, mai are butii de vin aşa de mari”
Mirarea însă își desăvârșește lucrarea, îi fixează sever în celălalt orizont, al fantasticului:
„Ne miram noi aşa si ne dam cu părerea,
Asta al lui Calotăse făcuse alb, îl cam
speriase Drăcovenia,”
Deja cercul nu mai era un simplu cerc ci e perceput ca o „drăcovenie”, ceva ciudat. Si ca să fie încă mai răspicată distincția, lumea aceea simplă se bifurcă între cei care văzură cercul, se mirară de el ca de ceva neobișnuit, o „drăcovenie”, care nu poate fi comparată cu nimic, deși ce văzură ei era ceva cu totul banal, un cerc oarecare rostogolindu-se pe drum. Doar un cerc, care nefiind altceva decât un cerc nici nu fu văzut de al treilea, de Gligore:
„Si mai apare si Gligorie.
– Il vazusi, mă?
– Nu-l vazui. Ce să vad?
– Cercul?
– Care cerc?”.
Ăsta, Gligore, tot țăran și el, este altfel, un altfel de om, el „nu vede”. Ghiță a lui Calotă îi arată urma pe drum, dar pentru Gligore, cel ce nu vede, urma aceea n-are nimic neobișnuit în ea, este o urmă oarecare:
„Ghiță al lui Calotă s-a aplecat si i-a arătat
Urma în țărână. Lăsase o urmă ca de roată
de car.
-E, câte urme de roți nu sunt pe drum!”
Și aici, poemul atinge pragul bifurcației lumilor, între cei care văd și cei care nu văd, văzătorii și orbeții:
„Cercul a trecut, așa, valantoace, prin tot
satul.
Unii il vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei, pe lângă care trecea,
Doi îI vedeau, unul nu…”
Pentru unii, cei care nu văd, suprafața e doar o suprafață, pentru ceilalți, cei care văd, suprafața are profunzimea ei. Aceștia văd, se miră, se închină, adică se minunează. Ei sunt parte din minunea satului într-o zi de toamnă, și a lumii. Cu ei se întâmplă lucruri fantastice:
„Stând noi aşa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuvă mare…
Și vedem nori de praf…
– Dați-vă la o parte, că vine… Se-ntoarce…
Venea cercul de la deal, parca se înroșise puţin
De-atata alergat, de-atâta inspecție în
Comuna Bulzesti”…
Pentru aceștia, cei care văd, cercul nu numai că se rostogolește, el inspectează, vede el însuși satul,
„Se „înroșește
De-atâta alergat, de-atâta inspecție în
Comuna Bulzești”:
Acolo și atunci, în plină zi de vară obișnuită, lumea se vede după culmea care o împarte în două, a celor care văd, văd minunea, miracolul și a celor care nu văd, pentru care, pe drumul pe care se mișcă somnambulic nu e nimic neobișnuit; aceștia nu au ochi pentru fantasticul lumii obișnuite, fantasticul cotidianului:
„L-am apucat de mana pe Gligorie:
– Il vezi, mă?
– Ce să vad?
– Cercul
– Care cerc?
– Asta de trece acum pe langa noi?
Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,
scoate praf…
– Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.”
Categoria celor ce nu aud, nu văd, a împietriților, este lumea suprafețelor fără profunzime, a realității fără minuni, a semnelor fără mister, a rupturii semnului de mister, cum remarcă Sandu Tudor, din care s-a născut modernitatea și gândirea plată. Pentru ceilalți, a celor care văd, lumea e plină de fantastic, semnele sunt purtătoare de mister:
„Cercul s-a apropiat… i-am luat seama: să fi zis
Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite…
Si prea lumina… E asa ca o aoreola de sfant…
Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poarta ca o sina…
Si-l imbraca în stralucire…
Mergea vajaind… Si se infierbantase de-atata
invartit,
Scotea scantei, când se atingea de cate
o piatra.
Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului
si precis
Voia să meargă ,si-n Natarai la vale…
M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie… a spuma
de geometrie,
Adica esenta esentelor..”
Din praful drumului frământat de cercul acela ivit de nicăieri și rostogolindu-se după cum voiește el, inspectând Bulzeștiul după plăcerea lui, din aureola lui, se desprinde profilul unei lumi, extrem de vii, lumea minunii și a esențelor, a cultului din care se naște cultura:
„Am căzut în genunchi,
Aşa de uşor si de delicat atingea pământul
Plin de gloduri, al satului.
Ba, calca prin Bulzești, parca-ar fi mers
Pe luna, tu-i mama măsii!
Mă trecuseră fiorii si aproape să-mi dea
lacrimile
De atâta cinste si minune.
Aceasta este lumea dezpietrită, lumea stîlpată de cinste și minune, în care te trec fiorii și-ți dau lacrimile „de-atâta cinste și minune”. Care te cuprinde în vraja ei și pe tine, cititor norocos, într-atât de profund „că-ți dau și ție lacrimile de-atâta minune”, anume descoperită ție de geniul sorescian. Pentru o clipă, fiindcă, iată, peste corola de minuni a acestei lumi cade umbra nesimțitorilor, a celor ce nu văd, a împietriților veacului, care nu aud și nu văd oricât de extraordinară ar fi fața realității:
„- E, acum iI văzuși? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-si scotea pamantul
de sub unghii
Cu un chibrit.
– Ce să vad?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci… du-te unde plecași, bă orbetule!
Că eu n-am ce discuta cu ăștia, care nu văd
decât
Ce le arata muierea!”
Gligore face parte din categoria orbeților, din lumea dominată de ei, de orbeți, care fac de rușine omenirea:
„- Hai, mă, iI trag pe-al lui Calotă…
Avusei noroc mare cu tine,
Ca fuseși aici… că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeți sunt în comuna asta.
Povestea cu cercul de foc, venit în inspecție
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reuşit s-o stingă nici războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi”
Comuna din poemul sorescian e lumea cu cele două fețe ale ei, cu două omeniri: a „văzătorilor și a orbeților”. Și, vai, căci
„până la urmă, au biruit ăi care nu-l
văzuseră”.
Panait Cerna
Iisus (II)
I
Orbiți de fumul înserării,
Păgână cu sufletul avar
Înfig statuia-mbrățișării
Pe piedestalul tău, Calvar!
Și cel dintâi călău se duce
Mai liniștit — neștiutor
Că spânzurându-l sus, de cruce,
L-a înălțat deasupra lor.
Iisus venise fără arme
Și blând ca zorii unei veri
Să-alunge răul și să sfarme
Azilul vecinicei dureri.
Și azi e petrecut cu glume
Și cu huliri în loc de flori —
L-alungă relele din lume
Pe cel mai blând din visători.
În jurul său e larmă multă,
Căci fariseii-acum petrec —
De mulțumire îl insultă
Și mâinile prin bărbi își trec…
Doar unul stă mâhnit deoparte;
Doar unul numai nu-i mișel.
Ori poate-o fi-ntristat de moarte
Că n-a putut să-l vândă el…
II
Te stingi — și Magdalena plânge
La sărbătoarea celor crunți,
Ce-au pus un deadem de sânge
Pe cea mai palidă din frunți.
O clipă-ți risipește ceața
Frumosul demon pocăit —
Tu pentru lume-ți dai viața
Dar pentru el ai fi trăit…
În răstignirea ta, lumină
Neprihănită de călăi,
Eu văd strădania divină
De-a-mbrățișa pe buni și răi!
Te-ai stins, dar moartea ta, stăpâne,
A fost o binecuvântare
Și crucea ta etern rămâne
Ca un simbol de-mbrățișare.
Noua revistă română, vol. 3, nr. 33, p. 410-411, Brăila,
