Ilinca Samira Locusteanu & Grigore Iulian
De la antropologia abisală la jurnalismul noetic
Istoria este cea mai tulburătoare și tainică expresie a curgerii timpului. Timpul curge precum voiește și marea surpriză este să descoperi că timpul o poate lua înapoi, urcă sau coboară, sub forma ascensiunii ori a declinului, ni se descoperă prin extraordinare manifestări florale sau prin scufundări în măgura impenetrabilă a vreunei epoci mai lungi ori mai scurte etc. Ceea ce conferă timpului identitate este spiritul, și manifestarea acestuia îmbracă, la ceasul deplinătății sale, forma evenimentului crucial. Termenul de „eveniment crucial”, dimpreună cu modelul analitic adiacent se regăsesc într-o lucrarea celebră a lui Pierre Miguel, „Evenimente cruciale ale istoriei”, apărută în traducere românească la Editura Lider, în 2002. Pentru autor, termenul de eveniment crucial desemnează acele fapte (evenimente) care au avut un impact major asupra lumii. Precum arată recenzentul cărții[1], în viziunea lui Pierre Miguel se pot distinge 16 evenimente cruciale care au influențat cursul lumii („nasterea lui Hristos, prabusirea Imperiului Roman, Hegira, incoronarea lui Carol cel Mare, cucerirea Constantinopolului de catre turci, descoperirea Americii, reforma lui Martin Luther, revolutia franceza, primul razboi mondial, declaratia Balfour, holocaustul, bomba de la Hiroshima, independenta Indiei si a Pakistanului, tratatul de la Roma, caderea zidului Berlinului, atentatele din 11 septembrie 2001”[2]). Veacurile pot fi cunoscute, așadar, prin acele evenimente cruciale care le-au fixat profilul „așa cum o expresie anume a feței ne descoperă chipul cel adevărat într-un portret. Asemenea evenimente au puterea expresiilor portretistice și, precum acestea, au o funcție revelatorie”[3]. Funcțiunea lor, în ordine cognitivă, este să fixeze adevărul mai adânc, semitainic al lucrului astfel „desemnat”. „Epocile și veacurile cuprind în miezul lor „locuri” și manifestări tainice prin care ni se descoperă lucrarea lui Dumnezeu în magma de foc a istoriei. Dacă vrem să descifrăm ori, mai adecvat spus, să tâlcuim înțelesurile unei epoci va trebui negreșit să căutăm acele evenimente în și prin care s-a fixat profilul spiritual al respectivei epoci, într-un chip tainic, indeterminabil. Asemenea evenimente, ele însele, nu pot fi explicate nici prin cele trecute nici prin cele prezente, însă pot servi ca factori explicativi, și pentru cele trecute și pentru cele viitoare. Aceasta este semnificația oarecum paradoxală a evenimentelor cruciale. Ele au funcție explicativă asupra unei întregi epoci, fiind ele însele incomprehensibile prin simpla raportare la contextul epocii. Evenimentele cruciale pot explica o epocă, aceasta însă nu poate explica incidența lor. Un eveniment crucial are o misterioasă ancoră metafizică, în transcendent[4]. Ele se produc cu voie divină și cu scop transcendent. Sensul lor transcende epoca îi fixează rostul mai înalt în devenirea lumii” (cf I Bădescu, Reflecții asupra jurnalismului noetic, studiu în mss). Iar această devenire nu poate fi indiferentă lui Dumnezeu, ori, cum ar spune filosofii, are o semnificație metafizică și deci metaistorică. „Metafizica istoriei însoțește știința istoriei așa precum făptura cea vulnerabilă este însoțită în tot locul și la tot ceasul de îngerul ei păzitor. Pentru a explicita incidența acestui unghi în știința omului și a societății am propus perspectiva noopoliticii (ca ramură a noologiei)…. Toate evenimentele cruciale au acest profil, survin în și din afara rațiunilor istorice, ale imanenței istoriei. Un asemenea eveniment crucial la scara lumii, de pildă, a fost ieșirea poporului ales din robia egipteană pe care n-o putem explica și nici tâlcui decât prin raportare la fenomenul cu desăvârșire tainic al Rugului Aprins, care este „metafora vie”, înfricoșătoare a locului în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. De acolo a început o altă serie de evenimente cruciale, cu totul tainice care au însoțit istoria omului, în și prin care a lucrat Duhul lui Dumnezeu în devenirea omului, serie care a prefațat marele eveniment axial a toată istoria și al rotației universului și anume întruparea lui Dumnezeu, înomenirea Sa.”[5] Admițând, așadar, că o epocă poate fi cunoscută prin evenimentele ei cruciale și că un eveniment capătă o asemenea trăsătură prin ancora lui metafizică (prin intervenția proniatoare, semitainică a lui Dumnezeu în istorie) putem purcede la un altfel de abordare cognitivă a fenomenului evenimențial. Cel ce-a instituit acest nou tip de jurnalism la revista Gândirea și apoi la Glasul patriei a fost Nichifor Crainic, chiar dacă n-a utilizat termenul ca atare. În studiul Mariei Mitrică și I Bădescu a fost delimitat specificul acestei specii de jurnalism și a fost construit termenul. Ne dăm seama că o subspecie a jurnalismului noetic este jurnalismul noetic creștin, adică cel care creează știri definitorii pentru evenimentele spirituale definitorii pentru paideuma creștină. Acest fel de evenimente sunt evident susținute de experiențe minunate, inexplicabile prin raportare strictă la contextul social, istoric, ori la factorii psihologici. Asemenea experiențe decurg din manifestarea extraordinară a nous-ului în chipul unui har special, al unei manifestări excepționale, atât de surprinzătoare încât nimeni și nimic nu le-ar fi putut prefața. Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit este un asemenea eveniment pe care l-a consemnat și comentat, la vremea respectivă, prin specia știrilor noetice, jurnalismul noetic creștin culminând cu minunata erminie a Pr Dumitru Stăniloae. Evident, asupra unor asemenea știri se apleacă și jurnalismul obișnuit, fără specie și fără puterea cognitivă a jurnalismului noetic. O știre despre culele de la Măldărești, de exemplu, face parte din specia jurnalismului noetic, după cum un reportaj despre casa Macedonski, ori despre suspendarea „Zilelor Marin Sorescu”, face parte din formulele jurnalismului noetic. În felul său, Nichifor Crainic și-a intitulat volumul doi din scrierile jurnalistice de la Glasul patriei, „Efemeride” tocmai pentru a sesiza incorporarea eternului în „clipa cea repede”, cum ar spune Eminescu.
Sub o astfel de interpretare, putem spune că evenimentele cruciale sunt asemenea „metaforelor vii” sau revelatorii, cum ar spune Paul Ricueur[6] și L Blaga. Funcțiunea lor, în ordine cognitivă, este să fixeze adevărul mai adânc, semitainic al lucrului astfel „desemnat”. Atunci când spun „soarele, lacrima Domnului, în mările somnului” am folosit, precizează L Blaga, o „metaforă revelatorie” în care este cuprins un întreg mănunchi de taine, prin care pot „capta” metaforic misterul acestui astru minunat. Epocile și veacurile cuprind în miezul lor asemenea „locuri” tainice prin care se poate descoperi, dacă metoda este adecvată, direcționarea dumnezeiască a lumii. „În corpul societății omenești distingem un tip special de instituții a căror rațiune fondatoare este direcționarea societății, a vieții comune. O asemenea instituție este Biserica. În epoca modernă lucrurile s-au diversificat încât pentru scopurile seculare au fost create instituții și instanțe adiacente. Astfel au apărut partidele, doctrinele și ideologiile, menite a căuta cea mai bună direcționare a dinamicii societății în raport cu domeniile vieții practice, precum economia, sănătatea, administrația etc. Dacă biserica își controlează direcția prin aplicarea corpului de învățături sacre, a continuității de ritual și de canoane, instituţiile seculare își controlează direcția prin raportare la o doctrină, o ideologie și la judecata publică. Prezumția acestei pedagogii a fost formulată în cadrul practicilor milenare ale statelor chestiune confirmată de maxima latină: Vox populi vox Dei (vocea poporului este vocea lui Dumnezeu)”[7]. Problema direcționării seculare a mișcării societăților a apărut în gândirea socială odată cu era modernă, mai exact cu nașterea capitalismului modern. Chestiunea a revenit în studiile criticilor acestui proces când au descoperit că, în anumite arii ale planetei, societățile au fost deviate de la mișcarea lor organică dar nu într-o direcție bună, care ar fi adus mai multă bunăstare, ci într-una care aduce sărăcie în loc de bunăstare, declasare socială și o nouă formă de dominație etc. „În aceste societăți, bogăția celor puțini se rupe de bunăstarea celor mulți” (ibidem). Chestiunea a fost sesizată de gândirea critică a științei dreptului și, precum subliniază aceiași autori, „un mare jurist precum Simion Bărnuțiu formulase într-o exprimare de maximă celebrul îndemn: „țineți cu poporul ca să nu rătăciți drumul!”[8]. Deschidem cu acest material seria de eseuri dedicate fixării specificului jurnalismului noetic creștin, extrem de important pentru semnalarea acelor știri care prefațează directiva lumii. Jurnalismul poate semnala astfel marea primejdie de a merge în contra învățăturilor Scripturii atunci când intervenim asupra acestei directive falsificând-o în mediile dominante ale narativului cultural în frunte cu universitățile. Acestea pot otrăvi sufletește generații întregi, cum s-a întâmplat cu și prin efectul bolșevizării educației în tot Estul fost comunist. Jurnalismul noetic creștin trebuie să-și asume funcția de „jandarm al culturii”, cum și-a imaginat Titu Maiorescu rostul criticii literare (cf studiul său clasic: „În contra direcției de azi în cultura română”), capabil să prevină marile devieri și să dialogheze cu rătăciții spre a-i feri de măgura totalei rătăciri. Cu precizarea că astăzi se află sub amenințare nu doar gramatica și ortografia, ci întreaga atmosferă spirituală, lcuru sesizat, la vremea sa chiar de Titu Maiorescu: „Viciul radical în ele (în manifestările deviate, n.n. ISL), și, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Rostul jurnalismului noetic nu este unul strict corectiv ci, mai presus de toate, este unul constructiv: de a semnala acele manifestări valoroase pentru echilibrul spiritual al omului creștin din acest ceas în care se vede bine tragedia veacurilor și orice pudoare în a o cerceta și recunoaște este dovada mediocrității care lucrează la ruina definitivă a omului.
[1] Cf „16 evenimente cruciale ale istoriei” – 7Carti.Ro
[2] Apud ibidem
[3] I Bădescu în. Baltasiu, Bădescu ș.a. Trianon. Studii geopolitice, geoistorice..”. Oscar Print, 2021
[4] Asupra ideii ancorării în transcendent a unor fenomene există, precizează I Bădescu în Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone, o serie ilustră de opera între care abordările lui J Delumeau par a fi cele mai relevante (cf : De la peur à l’espérance,Editions Robert Laffont • Octobre 2013 • Paris, în care este inclusă și cunoscuta sa carte, La Peur en Occident (XIVe -XVIIIe siècle), apărută în 1978 și Guetter l’aurore (2003)). Între studiile românești s-ar putea remarca cercetările lui Bogdan Hertzog (cf Sociologia și geopolitica teatrelor de acțiuni, lucrare consultată în mss), care folosește noțiunea de ancoră în transcendent pentru a delimita acele fenomene incomplet explicabile prin referire la imanența istoriei. În ceea ce-l privește pe I Bădescu (de la care am reținut și nota de față), el a formulat teoria acestor fenomene în Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone. Ed Ziua, 1997
[5] I Bădescu, Geopolitica Trianonului, în op. cit
[6] Paul Ricueur, … „Professor Ricœur has revolutionized the methods of hermeneutic phenomenology, expanding the study of textual interpretation to include the broad yet concrete domains of mythology, biblical exegesis, psychoanalysis, theory of metaphor, and narrative theory. He has had an enormous impact on the philosophical world not only in France but also in Britain and the United States” (http://www.inamori-f.or.jp/laureates/k16_c_paul/prf_e.html), preluat pe 7 /03/ 2021 apud I Bădescu, op. cit. „The purpose of all interpretation is to conquer a remoteness, a distance between the past cultural epoch to which the text belongs and the interpreter himself…. Every hermeneutics is thus, explicitly or implicitly, self-understanding by means of understanding others. „https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Ric%C5%93ur – cite_note-PPR-37 (Ricœur, Paul, Charles E. Reagan, and David Stewart. „Existence and Hermeneutics.” In The Philosophy of Paul Ricœur: An Anthology of His Work. Boston: Beacon Press, 1978, pp. 101 and 106). Pentru lucrarea în care Ricoeur își prezintă teoria puterii metaforei cf. Ricœur, P., The Rule of Metaphor: Multi-Disciplinary Studies of the Creation of Meaning in Language, trans. Robert Czerny with Kathleen McLaughlin and John Costello, S. J., London: Routledge and Kegan Paul 1986[1975], p. 4. Pentru referința la teoria metaforei cf. L Blaga, 1937 – Geneza metaforei și sensul culturii” (nota de față a fost preluată din studiul citat al lui I Bădescu dimpreună cu ideea pentru care se face trimiterea de față.
[7] Cf Ilinca Samira Locusteanu și I Bădescu, Dialoguri asupra jurnalismului noetic creștin, în mss
[8] ibidem
