Arătarea Lui Dumnezeu la Maglavit (I)

(File dintr-un proiect al lui Ilie Bădescu și Maria Crăciun, „Oltenia profundă. Noologia spiritului oltean”)

Sfințenia genială a ciobanului analfabet şi mediocritatea intelectualului modern

A voit Dumnezeu să se întâlnească la Maglavit cu un cioban? Ca, prin el, să-i vorbească lumii de lângă prispa casei țărănești despre cumpăna veacului și ceasul mâniei? S-ar cuveni, desigur, ca, înainte de a prezenta Maglavitul ca loc al Olteniei duhului, să lămurim câteva chestiuni legate de modul în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume, în istorie, în România, pentru poporul ei, despre care, aflarăm de la acel cioban din Maglavit, că se interesează Dumnezeu. A voit Dumnezeu, cu adevărat, să se arate acolo, în Maglavitul mutat deodată în cer, cu pământul lui „ars de roți și frământat de lumini”? Cum să tâlcuim ideea aceasta? Ce ne spune erminia fenomenului Petrache Lupu în legătură cu voia lui Dumnezeu și cu posibilitatea reală a vederii lui Dumnezeu? Care sunt modurile cognitive ale raportării la Dumnezeu și la lucrarea Sa? Să lămurim, mai întâi, aceste chestiuni printr-o abordare de noologie abisală asupra căilor cunoașterii lui Dumnezeu și a voii Sale urmându-l îndeaproape pe Pr Dumitru Stăniloae. Voia lui Dumnezeu este tot timpul suverană faţă de actele Sale, ne previne Pr Dumitru Stăniloae.  Prima chestiune pe care trebuie să o lămurim este aceea a raportului dintre ființa lui Dumnezeu și realitatea actelor Sale. „Actele săvârșite de Dumnezeu nu sunt una cu fiinţa Lui, aceasta nu se epuizează în fiecare act al Lui (….) Dumnezeu deci nu este un <<actus purus>> epuizat deplin în acte, ci peste acte stă un izvor voluntar şi infinit al lor, fiinţa personală. …Ceea ce ne este nouă accesibil de la Dumnezeu sunt numai iradierile, manifestările, lucrările <<fiinţei>> divine. Toate numirile ce le dăm lui Dumnezeu, chiar numele de fiinţă le luăm de la aceste lucrări. Îi zicem lui Dumnezeu <<viaţă>> de la lucrarea lui de viaţă făcătoare, <<înţelepciune>> de la lucrarea Lui de înţelepciune dătătoare, <<fiinţă>> de la lucrarea de fiinţă ziditoare. Însuşi <<adâncul>>, <<fiinţa>> Lui, rămâne mai presus de orice nume, de orice apropiere, fie cu gândul, cu simţirea, cu experienţa inimii, etc. Acel <<adânc>> <<nu este>> pentru noi, sau <<încă nu este>> pentru noi, sau încă nu este (me on); el e <<tăcerea>>, <<ascunsul>>. Numai imperfect îi dăm numirile lucrărilor ce izvorăsc din el. Când vrem să fim adecvaţi nu-i dăm nici o numire. Spunem că Dumnezeu este viaţă, dar ne grăbim să spunem că totuşi El nu e <<viaţă>>, ca unul ce e mai presus de viaţă. De aici graiul antinomic când vorbim de Dumnezeu”.[1] Iată o exprimare antinomică: „nouă ne sunt accesibile şi împărtăşibile lucrările lui Dumnezeu, fiinţa Lui rămâne inaccesibilă şi neîmpărtăşibilă”.[2] Sau: „<<fiinţa>> lui Dumnezeu e pretutindeni, dar, pretutindeni Dumnezeu e inaccesibil în <<fiinţa>> Lui, accesibil fiind doar în manifestările Lui. Sau: <<adâncul>> divin e în acelaşi loc cu manifestările divine, acestea fiind accesibile, adâncul însuşi, nu”. În acest sens trebuie să tâlcuim „întâlnirea” lui Dumnezeu cu Petrache Lupu la Maglavit într-o Europă care tocmai luneca spre marea și cumplita deflagraţie a celui de-al doilea război mondial. Însuşi adâncul nostru (sau, cu termenul propus de noi, latenţele sufleteşti) „e prezent în acelaşi loc unde apar şi manifestările noastre”, însă adâncul nu se epuizează în manifestările noastre, e asincron, căci acelea trec, adâncul, nefiind cuprins fără de rest în ele, rămâne, nu trece odată cu ele. Eul şi adâncul din noi sau abisalitatea noastră sunt, iată, cele două orizonturi asincrone ale existenţei noastre, parte din ea şi totuşi dincolo de toate marginile ei. La fel putem vorbi despre relația dintre Oltenia zilei și adâncul ei, Oltenia profundă. Adâncul nu se epuizează în manifestările noastre, care sunt, cu toate acestea, singura lui atestare. O teorie a „manifestărilor”, abordate în afara oricărei legături cu abisalitatea lor, cu adâncul din ele, n-ar putea să conchidă nimic asupra acestui adânc el însuşi. Manifestările  nu vor epuiza niciodată adâncul.Cu atât mai mult sunt cele de mai sus adevărate când e vorba de lucrările lui Dumnezeu, care ni se împărtăşesc în două forme, ne spune Pr. Stăniloae: prin rezultatele lor, adică prin toate cele create, şi, în al doilea rând, prin manifestarea lor „actuală şi prezentă”. Deiştii şi chiar unii teişti nu văd din Dumnezeire decât cele create, subliniază teologul român.

Mediocritatea vieții interioare blochează „vederea lui Dumnezeu”

„Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active şi prezente. Nu toţi însă le pot simţi sau primi, sau se pot împărtăşi de ele. Şi aici vine al doilea motiv pentru care Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este inaccesibil omului. Atâta timp cât omul rămâne singur cu puterile sale, nu poate sesiza divinitatea şi nu se poate împărtăşi din ea. … Omul nu poate cunoaşte şi vedea cele ale lui Dumnezeu; numai Duhul lui Dumnezeu [le] poate cunoaşte. Deci lipseşte doar ca Duhul lui Dumnezeu să se sălăşluiască într-un om, ca acela să poată cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. (…) Omul care se leapădă de duhul lumii <<primeşte înlăuntrul său Duhul de la Dumnezeu (…) Cum nu va vedea acela prin Duhul primit lumina nevăzută? (…) Doar nu-Şi este Sieşi nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc şi-L cugetă cu ochi şi cugetări create şi naturale. Celor în care se inarticulează Dumnezeu ca organ conducător, nu le va oferi, prin Sine, într-un chip manifest, şi vederea darului Său? (…) Căci precum raza din ochi numai unindu-se cu razele soarelui devine lumină activă şi vede cele sensibile, în acelaşi chip mintea numai devenind un Duh cu Domnul, vede clar cele duhovniceşti>>”.[3] O altă modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este „simţirea Lui lângă tine şi în tine ca persoană”, ne spune Pr. Stăniloae. Şi dacă despre cele create putem simţi şi gândi ca despre lucruri, despre adâncul din noi şi despre eul nostru putem dobândi cunoştinţe printr-o metodă noologică adecvată. Pe Dumnezeu ca persoană îl putem simţi şi astfel fiinţa noastră se umple de dumnezeire „ca atunci când un creator genial e purtat de unda tainică a inspirației, ori ca atunci când sfântul este cuprins de sfinţenie, ori ca atunci când capitalistul consumă enorm de puţin pentru sine sporind prisosul afacerilor sale spre bunăstarea lumii lui, a patriei lui, a lumii şi a epocii în care se scrie pagina vieţii sale cu totul smerite, cu toate că averile i-ar îngădui să ducă o viaţă de huzur. Cu simţirea unei persoane lucrurile se petrec întotdeauna la două etaje. Când ceva ne tulbură fără să ne dăm seama că acea tulburare se datorează deznădejdii, necazului, suferinţei în care se află un apropiat al nostru la depărtare de noi. De la el vin lucrări, manifestări până la noi, dar fie că nu suntem legaţi prea mult sufleteşte de el, fie din altă cauză, nu sesizăm în acea lucrare ce ajunge la noi persoana proprietară a ei”.[4] „Pe treapta a doua vom cunoaşte starea aceea din afara noastră nu doar sub chipul unei stări, a unei forţe impersonale, ci ca pe o acţiune, o lucrare a unei persoane. La fel se întâmplă cu <<vederea lui Dumnezeu>>. Putem sesiza acţiunile Lui ca pe nişte <<lucrări ale unei forţe impersonale>> sau, dacă <<am progresat la sesizarea Lui ca persoană>>, atunci <<vedem în mod concret>> <<persoana dumnezeiască manifestându-se în cutare lucrare sau cutare, în sufletul nostru>>. De aici frecvenţa panteismului şi greutatea de a ne raporta practic faţă de Dumnezeu ca faţă de o persoană ce stă în preajma mea ca oricare casnic, cu singura diferenţă că e invizibil ochilor trupeşti. Cugetăm la Dumnezeu deistic – din efectele fostelor lui lucrări – şi-L simţim panteistic – ca lucrări suspendate din cine ştie ce forţă impersonală – dar nu-L simţim personalistic. Aceasta e realitatea de cele mai multe ori. Cât de greu şi de rar ajungem să ne facem din rugăciunea noastră o convorbire cu Vecinul nostru Dumnezeu. De cele mai multe ori rugăciunea ne este un fel de meditaţie, adică o gândire la ceva departe de noi, o stare de vorbă cu noi înşine, o rostire de cereri fără conştiinţa actuală că ele merg la o persoană, ci undeva în vid. Intelectualul modern poate executa destul de uşor o meditaţie <<religioasă>>, dar rugăciunea îi este un lucru aproape imposibil”(s.n.).[5] Aceste consideraţii ne ajută să înţelegem toată drama modernului şi tragedia care decurge din mediocritatea vieţii interioare a intelectualului modern. În trufia lui, acesta, cu toată gândirea lui goală, nici măcar nu sesizează cât de singur este în vanitatea orgoliului său intelectual. „În meditaţie eşti singur, sau Dumnezeu coborât la nivelul unui obiect impersonal, pasiv, la discreţia cugetărilor tale. Nu e aici Dumnezeu care te priveşte în ochi şi te scoate din calmul şi superioritatea savantelor tale cugetări. Socotesc meditaţia o amarnică autoînşelăciune religioasă, un surogat primejdios care nu ajută cu nimic la scoaterea omului din individualismul şi neputinţa de a intra în contact viu cu Dumnezeu.”[6] Promisiunea tuturor ideologiilor care postulează supremația puterilor intelectului se izbeşte de incidența fenomenele asincrone, precum sunt şi cele din clasa cea mare şi tainică a teofaniilor. Reacția celor orbiţi de aceste ideologii este contestarea veracităţii teofaniilor, ca o contestare de principiu ori ca o contestare particulară, a unui caz anume, cum ar fi cel al lui Petrache Lupu ori cel al icoanelor care plâng etc. etc. Pretenţia unui analist care se crede împuternicit (stranie halucinaţie!) să comenteze cu slăbănoaga lui gândire abstractă fenomene de o teribilă complexitate şi concreteţe, pe care nu le-a cunoscut căci nu le-a trăit (fiindcă, în fapt, el este un ateu și deci un agnostic), este un exemplu dintre cele penibile. În ochii celor orbiţi de beţia intelectului dogmatic, vedeniile Sfântului Ioan din Apocalipsă, lumina de pe Tabor, avându-i în miezul ei, în jurul Persoanei Mântuitorului, pe Ilie şi pe Moise, vedenia Arhidiaconului Ştefan care a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, vedenia păstorilor sub cerul înstelat de la Bethleem care singuri i-au văzut pe îngeri cântând în noaptea naşterii Mântuitorului, nu sunt, în ochii celor dependenţi de beţia intelectului, cunoaşteri adevărate, nu sunt realităţi trăite, ci halucinaţii, imaginaţii fără suport. Şi lucrurile sunt eronat percepute și respinse de către acei pseudo-analiști doar pentru că aceste „realităţi” n-au un suport sensibil, ci unul suprasensibil. Încât odată cu respingerea acestor cunoaşteri, sunt respinse şi puterile care susțin realitatea din spatele lor şi astfel rezultatul unic este acela al unei imagini sărăcite. Materia oarbă şi intelectul gol stau una faţă de alta ca două tinichele pe care o stranie vânturătoare cosmică le loveşte pe una de cealaltă, provocând un sunet pustiu într-o pustietate cosmică halucinantă. Ce viziune patologică a putut să iasă, iată, din meditaţia intelectului care-şi face din idolatria autonomistă a raţiunii singure un postulat ontologic! Problema rămâne, desigur, şi ea ne somează, iată să dăm un răspuns la problema celor trei genuri manifeste ale facultăţilor omeneşti: imaginaţia, halucinaţiaşi vedenia sfântă. Intelectualul autonomist, materialistul, psihologul freudist, etc., fac din toate una şi aceiaşi specie de puteri ale intelectului omenesc. Şi totuşi între acestea există o diferenţă ontologică.

Epistemologia harică. „Superioritatea” salvaționistă a vedeniei lui Petrache Lupu

Examinând chestiunea cu ocazia fenomenului vedeniei lui Petrache Lupu, un cioban analfabet de la Maglavit care l-a văzut pe Dumnezeu, Pr. Stăniloae a lămurit toate aceste aspecte pe deplin. Nu facem decât să reluăm aici demonstraţia marelui teolog în scopul evidenţierii unei albii deja formate pentru marele flux al cunoaşterii fenomenelor asincrone şi totodată pentru a preveni orice alunecare spre ideologiile vechi şi noi care au provocat devierea spiritului ştiinţific european vreme de peste 400 de ani, ideologii care au denumiri destul de răspicate: materialism, evoluţionism, deism, panteism, raţionalism, marxism, freudism, umanism, autonomism, etc., în toate oglindindu-se păgânismul, idolatria şi ateismul modern. Pr Stăniloae ne conduce la hotarul unei epistemologii harice, prin care putem distinge cele trei forme ale cunoașterii celor supra-sensibile: cunoașterea deistă (care admite în spatele celor create prezența unei puteri supranaturale), cunoașterea panteiste (care se raportează la cele care există ca fiind purtătoarele unor puteri active, supranaturale) și personaliste (care simte în toate cele ce ni se întâmplă prezența plină de grijă și de iubire milostivă a lui Dumnezeu  ca Persoană cu putere suprafirească). Epistemologia harică ne ajută să înțelegem că prima cauză a emergenței materialismului, evoluționismului, Freud-ismului etc. decurge din degradarea cunoașterii, adică din eșecul cunoașterii personaliste a lui Dumnezeu. Pe măsura căderii din personalism s-a ivit spațiul orgoliului autonomist, al unei rațiuni înlocuitoare, înzestrate cu puterea unei cunoașteri în afara cunoașterii lui Dumnezeu. Fenomenul Petrache Lupu poartă în el și acest avertisment asupra degradării cunoașterii lui Dumnezeu odată cu progresul cunoașterii autonome, fără de Dumnezeu. În acest regres stă cauza degradării lumii, a căderii omului modern și deci a marilor primejdii care decurg dintr-o asemenea cădere pentru destinul omului însuși. Una dintre fațetele acestui regres îmbracă forma reducționismului care-l împiedică pe omul modern să vadă diferența de nivel onto-epistemologic dintre vedenia sfântă, imaginație și halucinație. Oltenia profundă și profetică a lui Petrache Lupu poate fi văzută numai cu puterea vedeniei sfinte, a inspirației în duh dumnezeiesc, pe care o denumim revelație (indiferent de domeniul în care se manifestă, de la duhul proorociei la cel al poeziei ori chiar al matematicii, al artelor etc.). Această putere cognitivă este intactă la ciobanul analfabet Petrache Lupu și total vidă la un intelectual autonomist, raționalist și hiperșcolit în duhul metafizicelor deiste și panteiste ale civilizației moderne. Pentru că acesta a alungat de la el deschiderea spre vedenia sfântă din clipa în care s-a rupt cu mintea de vederea lui Dumnezeu și astfel a ridicat catedrale pe nisip denumite sisteme și teorii „științifice”, artă modernă etc.

Perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii

Epistemologia harică păstrează puterile minții, în frunte cu imaginația, în marginile unei drepte și productive folosințe. În sine imaginația este o putere a minții dar efectul ei depinde de modul și direcția folosinței sale. Ea poate fi utilizată de procesele cunoașterii interioare și exterioare pe fiirul adevărului dar poate fi utilizată și într-o direcţie eronată, aducătoare de primejdii. Să lămurim urmându-l și în acest caz pe Pr Dumitru Stăniloae. „Imaginaţia, precizează Pr. Stăniloae, …nu este numai o substituire a percepţiei şi un loc al spiritului, ci este calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară şi inconştientă, la faza perfectă şi conştientă, toate conţinuturile vieţii noastre spirituale, ca o precizare a unor mişcări ce pornesc din adâncurile noastre sufleteşti. Şi când zic adâncurile sufleteşti nu înţeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut şi depozitate acolo, şi nici numai un subconştient redus la vreo unică sau mai multe potenţe biologice în sensul şcolii lui Freud şi a celor înrudite. [Adâncurile sufleteşti] sunt izvorul nesecat al vieţii integral omeneşti, de acolo creşte, printr-o colaborare continuă a împrejurărilor externe care au şi o importantă funcţie de ocazionare, înţelegerea lumii, virtuțile omului, sentimentele, acolo se desemnează primordial drumul fiecărui ins. Adâncul sufletesc este puterea creatoare a omului. Toată viaţa lui manifestată trece pe acolo şi iese pe acolo”(s.n.).[7] Imaginaţia este calea, subliniază Pr. Stăniloae, pe care urcă spre conştiinţa noastră tot „ceea ce pleacă din adâncul nostru sufletesc”. Este, am spune noi încă un factor asincron al dinamismului vieţii, de vreme ce se manifestă ca factorul căruia îi datorăm ordinea, prin care răzbat în viaţa obişnuită virtuțile, sentimentele, înţelegerea omenească, adică acele tipuri de formaţiuni noologice prin care triumfă viaţa nu moartea, trăirea ascensională nu cea prin care se propagă declinul şi moartea. Să ne imaginăm că ceva ar interveni în dinamismul imaginaţiei deviindu-i calea firească de propagare. Efectul ar fi terifiant, iar lucrul acesta s-a şi întâmplat cu triumful televiziunii, care, cum o să arătăm mai jos, a confiscat exact această facultate a spiritului omenesc folosind-o într-o direcţie şi pentru nişte scopuri pe care Dumnezeu nu le încuviinţează deși le îngăduie (respectând darul libertății, pe care Dumnezeu nu-l retrage omului căci ar însemna să-l mintă, ceea ce ar fi una cu un Dumnezeu necredincios și deci cu o pedagogie antiteistă), pe care omul televizual le urmează cu o tenacitate silnică, fără să-şi dea seama de această nefericită şi neconştiută constrângere a minţii şi a sufletului său, făcute astfel ofrande, fără de voie şi fără de conştiinţă, potrivnicului. Adâncurile noastre sufleteşti şi imaginaţia nu sunt în sine atacate de raza morţii, evocând un fel de constantă a eternităţii vieţii, etern recompunându-se în curgerea spre moarte a fiecăruia în parte, ins ori mare colectivitate, în marea trecere (chiar dacă folosințele puterilor minții pot să provoace deviații primejdioase). „Orice idee, orice simţire, orice tendinţă, din moment ce începe a-şi spori prezenţa în conştiinţă şi a exista, aşadar, ca o individuaţie în ordinea vieţii sufleteşti, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puţin precizată”.[8] Putem spune că imaginaţia este nucleul trăirii umane, că fără de imaginație trăirea însăşi este imposibilă, imaginaţia este factorul ei asincron, trăirea trece, dar imaginaţia îi dă persistenţă, durată, transcendenţă, preschimbând vectorul trecerii ireversibile în vector al duratei şi al întipăririi, refuzând să se stingă, iar, cu marea imaginaţie sfinţită, se eternizează de-a dreptul, căci aceea ne ajută să ne instalăm în cele nepieritoare. Acolo unde avem imagini, avem sens, tocmai pentru că „adâncurile noastre sufleteşti se manifestă prin imagini. Lipsa totală de imagine echivalează cu lipsa de sens, de înţelegere, de conştiinţă. Inteligibil este tot una cu imaginabil. Viaţa spirituală nu este posibilă fără imagini”.[9] Pr Stăniloae găseşte rădăcina imaginaţiei în subconştient, care nu e doar un depozit al reprezentărilor care-au ieşit din câmpul conştiinţei, ci este însăşi „baza ultimă a fiinţei noastre”, este, altfel spus, străfundul nostru cel mai adânc, de necuprins, inepuizabil şi indeterminabil, încât categoria temporală se declară învinsă în faţa lui. Putem spune că tocmai prin faptul că adâncul acesta sufletesc este şi adâncul făpturii mele eu sunt vehiculul unor fenomene asincrone şi a cunoaşterii legate de ele, căci aceste fenomene ţin tocmai de adâncurile acestea, de faptul că ele există şi se  manifestă pe o linie diferită de aceea a timpului care aduce pieirea. Nu putem invoca un exemplu mai susținător al acestei idei decât cel care ține de Oltenia profundă, mai precis de „spiritul oltean”, precum îl delimita Nichifor Crainic definindu-l pentru utilizarea perfectului simplu și totala eliminare a perfectului compus din vorbirea cotidiană. Oare nu este această trăsătură expresia propensiunii de a face din străfundul nostru cel mai adânc adstrat al conștiinței noastre și strategie de suspendare a tensiunii dintre ieri și azi, dintre timpul de demult, poate chiar cel primordial, timp al clipei?! Un fel de eternizare a clipei care tocmai trece deși are în ea perenitatea, ne-vremelnicia. „Un exemplu extraordinar pentru cotidianizare timpului peren este sclipitor sesizat de Crainic în cazul propensiunii limbajului cotidian oltenesc pentru perfectul simplu. Crainic surprinde în acest exemplu capacitatea spiritului oltean de a prezenta derularea lucrurilor ca și cum „ceea ce a fost odată fu de-abia adineauri”. Această „suprimare a perfectului compus” îl ridică pe oltean la o putere spirituală aparte și anume aceea de a trăi cotidian în timpul începuturilor, adică de a cotidianiza arhetipalitatea, scenariul mitic” (cf Oltenia profundă, Triumful perfectului simplu. „Noologia abisală” a „spiritului oltean”) Și atunci, nu-l putem considera pe „locuitorul” Olteniei profunde, cu propensiunea lui spre universalizarea perfectului simplu, un prototip al omului însuși?

„Întregul om este un laborator, o funcţie, o facultate formatoare de acţiuni şi reacţii sociale întrucât îşi concretizează şi îşi încorporează mişcările ce pornesc de la baza fiinţei sale şi sfârşesc în rostuirea lor prin scris, grai, cântec.”[10] Aceste mişcări care pornesc de la baza fiinţei noastre, deci din adâncurile noastre sufleteşti şi sfârşesc în rostirile noastre sunt prin excelenţă asincrone, se sustrag efectelor timpului ireversibil, fac din făptura noastră un vehicul, un fel de matcă a unor asemenea fluxuri asincrone. Omul este locul acestor mişcări, a acestor manifestări ascensionale, progresiv ascensionale, prin care adâncurile sufleteşti triumfă în lume asupra celeilalte mişcări care duce totul spre desfacere, spre deconstruire. Putem susține că tocmai dominația perfectului simplu grăbește un asemenea triumf și împiedică regresul omului spre varianta distructivă a timpului. Oltenia profundă, Oltenia universalei folosințe a perfectului simplu, este un obstacol ontologic și o nesperată șansă apărătoare în fața unui asemenea regres. Acest timp, în care se desăvârşesc corporeizările („ceea ce-a fost odată fu de-abia adineauri”, tocmai fu, se petrecu), este asincron faţă de timpul în care se petrec deconstrucţiile, desfacerea spre moarte. Cele două temporalităţi se intersectează în om, compun în făptură crucea vieţii. Iar perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii, a intersecției timpului primordial cu clipa trecătoare. În acest punct al gândului ne întâmpină reflexiile, nutrite din dogma ortodoxă, ale Pr. Stăniloae asupra morţii, asupra sufletelor după moarte.

Între pragul morții și înviere. „Repausare” sau chin?

Din faptul că în adâncurile noastre este sădită doar predilecția spre anumite încorporări şi că subconştientul „nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conştiinţa”, decurg lămuriri neaşteptate asupra ideii de mântuire. După moarte, omul „rămâne cu ce-a realizat pe pământ. Coroborând aceasta cu faptul că, lipsindu-i omului trupul după moarte şi înainte de înviere, îi lipsesc poate tot atâtea prilejuri de-a se pune în mişcare funcţia lui formatoare de imagini noi şi, în general, fără trup această funcţie nu poate activa cum trebuie, am putea  risca închipuirea că sufletul omenesc în acest răstimp trăieşte mai mult din amintirile vieţii pământeşti, concentrat asupra lor, reproducând fără încetare materialul vag de imagini, deci de idei, de simţiri, fapte, dobândit şi produs în viaţa de pe pământ. Se ştie că muribundul revede într-o clipă tot filmul vieţii sale. Poate aceasta e viaţa sufletului tot timpul până la recâştigarea trupului înviat. În tot răstimpul acesta ar avea loc o oprire a omului din mers, o închidere faţă de cele din afară, o profundă întoarcere şi meditaţie la sine, la drumul parcurs, o stare care poate fi o mare <<odihnă>> şi împăcare şi mulţumire, o fericită <<pauză>> sau repausare, dar şi un îngrozitor chin, sufletul fiind ţinut încătuşat cu faţa spre un trecut mustrător”.[11] Între pragul morţii şi înviere, aşadar, sufletul n-a primit încă bucuria deplină, „n-ajunge încă la vederea deplină a lui Dumnezeu şi la gustarea fericirii negrăite…Sufletul dreptului ar avea această siguranţă prin contemplarea trecutului, dar şi printr-o apropiere internă, de adâncul său a lui Dumnezeu, prilejuindu-i astfel o stare de fericire, dar nu una concretizabilă în imagini noi, lipsindu-i pentru aceasta trupul, ci una de simţire generală. Fericirea deplină o va avea însă numai la învierea cu trupul, când prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul său îi va fi o continuă ocazionare de înţelegeri şi de vederi tot mai clare, îmbrăcate în imagini. Iar sufletul celui păcătos, cu toate că înainte de înviere e chinuit de trecutul său şi de prezenţa duhurilor rele înlăuntrul său, întrucât nu-şi concretizează încă în imagini şi înţelesuri noi fioroasa stare şi tovărăşie în care se află, ci simte numai difuz depresiunea şi chinul, nu se află nici el într-o stare de nefericire şi de pedeapsă totală în care va ajunge după ce va recăpăta trupul în tovărăşia căruia se vor concretiza nesfârşitele imagini şi scene ale nenorocirii veşnice”.[12] Trupul dobândeşte, iată, el însuşi, o semnificaţie asincronă. Proprietatea asincronă a imaginaţiei nu este afectată de nimic în viaţa de aici. Ea înregistrează totuşi o cezură, dar numai pentru intervalul care va fi între moartea de aici şi învierea de la sfărşitul veacului, când această funcţie va ieşi din cezura tranzitorie redobândindu-şi suveranitatea spre fericire veşnică ori spre veşnicia osândei. Oare noi modernii, nu vom pleca în viața cea de dincolo de pragul morții cu cea mai cumplită mustrare, cea prin care am traversat veacul cu sufletul încremenit de cruda nesimțire în fața chestiunii țărănești, a Țăranului, cel de o vârstă cu Biblia, aristocratul cu investitură divină? Fiindcă din rândurile lui și-a ales Dumnezeu martor la ceasul arătării în istorie a Olteniei profunde, și acesta are numele Petrache Lupu de la Maglavit și renumele de sfânt al Olteniei de Dumnezeu văzătoare. Să luăm aminte la proorocia lui ca să preîntâmpinăm transgresării repauzării în chinul cel veșnic de după marea trecere. Și ca să-l ferim pe semenul nostru de alunecarea în înșelăciunile veacului cel plin de trufie și de multa viclenire a potrivnicului propagată în lumea noastră prin cărturarul obraznic și pierzător, să stăruim asupra „silogismelor” sale luciferice urmându-l și de aici mai departe pe Pr Stăniloae. Una dintre căile vicleniei este îndrumarea spre confuzia imaginației cu halucinația. Diferența esențială este că imaginația mijlocește funcția ordonatoare a sintezei actelor mentale în vreme ce halucinația aduce o destrămare a integrității conștiinței și astfel apar persoanele schizoide, nefericiții dar primejdioșii paranoici.

Imaginaţia şi patologiile ei. Patru tipuri de produse halucinatorii: iluzie, coşmar, delir, alienare

Din cele de până aici se poate reține distincţia între spirit, imaginaţieşi conştiinţă. Între spirit şi imagine funcţionează o legătură necesară pe care n-o controlează timpul care coboară, ci timpul care urcă, adică timpul trăirilor ascensionale. „Relaţiile spirituale devin imagini îndată ce încep a exista pentru conştiinţă”, iar „imaginaţia nu are numai caracter reproductiv, reproducând în conştiinţă şi aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelenţă o funcţie de sinteză, o funcţie creatoare de imagini noi”.[13] Tocmai această proprietate a imaginaţiei grăieşte despre caracterul ei asincron, de factor asincron. Căci imaginaţia, ne spune Pr. Stăniloae, nu „fabrică precum fabrică croitorul, pantofarul, sau zidarul, ci naşte. … Sunt chiar orbi din naştere care-şi imaginează culorile, surdomuți care-şi imaginează sunetele. Sunt cazuri când anumite persoane văd cu zile înainte feţele unor oameni pe care nu i-au mai văzut şi pe care-i întâlnesc după câtva timp”.[14] Diferenţa dintre produsele imaginaţiei şi produsele halucinatorii provine din faptul că cele dintâi „implică o asistenţă cât mai activă a conştiinţei”, ultimele nu. La acestea „conştiinţa personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conştiinţei personale: iluzie, coşmar, delir, alienare”.[15] Explozia filmelor de science-fiction, a genului horror în producţia hollywoodiană a ultimei jumătăți de secol, a genului legat de personajul Mr. Porter, în genere a acelui gen horror în care apar monştrii ofidieni dintr-un intra-cosmos înspăimântător, sunt expresia acestei funcţii halucinatorii care se accentuează în epocile de criză, de maximizare a înstrăinării umane, de alienare, ca cea pe care o trăim azi. Este semnul cel mai teribil al fenomenelor de acută destrămare a conştiinţei umane în cadrul unei civilizaţii, fiind, oarecum, măsura progresului morţii înlăuntrul ei. O asemenea civilizaţie a devenit vehiculul morţii şi numai intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu ar mai putea s-o salveze întârziind astfel dezastrele sfârşitului de ciclu. Aceste produse ale halucinației sunt dovada morţii, a declinului conştiinţei înlăuntrul unei civilizaţii, sunt, altfel spus, simptomele morţii. Nu este vorba despre un fenomen de simplă iluzionare, căci aceste produse imaginare sunt investite cu o credinţă specială, au devenit, altfel spus, părţi ale logosferei omului postmodern, lucru atestat de explozia onirică a parareligiilor cosmice, de tip new-age-ist, iar această credinţă pare a afecta întreaga fiinţă. Deja conştiinţa a intrat într-o stare de relativă pasivitate în faţa lor, omul li s-a livrat uneori până la a deveni sclavul lor, căci nu se mai poate elibera de imaginile acestea care, graţie televizualului, se reproduc continuu şi sunt aşteptate ca singur orizont de evadare, ca vehicul al speranței. În viaţa obştească pare a se fi instalat delirul, un tip aparte de onirism. Subiectul nemaifiind stăpân pe sine e cu totul pasiv în faţa acestor imagini produse de iluzia halucinatorie. „ Ele [aceste imagini] devin un chin. Subiectul cade pradă obsesiei şi chiar panicii. Manifestările instinctive nu mai pot fi stăvilite de conştiinţă”.[16] Totuşi, la pragul acesta, „conştiinţa nu se eclipsează chiar total. E numai un început de destrămare a ei, continuă să existe un cât de mic rest din ea ca un martor neputincios şi zăpăcit”.[17] Civilizaţia noastră, ca civilizaţie a imaginii, se apără de angoasa acestor halucinaţii numai întrucât ele sunt împărtăşite de mase mari şi spaima devenită fenomen de masă e acceptată ca ceva „natural”, ca un rău general. Este fenomenul adaptării. Însă nucleul acestui gen de imaginaţie deviată continuă să acționeze ca forţă dezagregantă. Un prag mai avansat de pasivitate a subiectului şi deci de cezură a conştiinţei este cel al coșmarului, când în miezul fiinţei căzută pradă onirismului acestuia de factură specifică se instalează „toropeala halucinatorie”, înlănțuirea de stări, de întâmplări şi scene bizare izvorâte din oboseala nervoasă. „În coşmarlipseşte logica”, aşa cum în iluzia halucinatorie lipseşte credinţa în realitatea ei, căci insul ştie că ceea ce vede el nu e real şi deci adevărat.

Vedeniile lui Petrache Lupu sunt ale ochiului duhovnicesc al proorociei

Vedeniile lui Petrache Lupu, ciobanul care l-a văzut pe Dumnezeu sunt diferite de cele două formaţiuni para-noologice, căci ciobanul crede în realitatea vedeniilor sale, el ştie că sunt adevărate, iar în cuprinsul ei este o logică perfectă: „între arătare şi poruncile ei şi între porunci e cea mai firească înlănţuire. Petrache Lupu este tot timpul în posesia conştiinţei depline, perfect de treaz. Dovadă e faptul că e conştient până în amănunte de peisajul fizic în care se petrece faptul. Toată ordinea fizică exterioară lui şi cea mintală, interioară, rămân în limpezimea lor, fără a se produce răsturnări şi confuzii”.[18] În delir imaginea are caracter de „obiect exterior subiectului, apare din nimic, din senin, în faţa ochilor lui deschiși…, subiectul nemaifăcând nici o sforțare pentru producerea acestor imagini halucinatorii, iar ele prezentându-se cu totul detașate de subiect, independente de el.”[19] Consemnăm, iată, că în aceste fenomene halucinatorii subiectivitatea noastră se estompează până la anihilare, nu se accentuează, ceea ce arată că ori de câte ori se petrece un proces de diminuare a subiectivității, a subiectului, în câmpul unei civilizaţii apar formele compensatorii, un fel de „epistemologie fără subiect cunoscător”, o lume din centrul căreia a dispărut măsura trăirii interioare, totul fiind preluat în seama unor produse noematice care n-au legătură cu creşterea conştiinţei ci cu diminuarea ei. Conştiinţa personală, din punctul de vedere al producerii acestor imagini e redusă la o completă pasivitate. Locul ei este luat de un fel de câmp oniric, halucinogen, incontrolabil, multiform, pervers, un bizar onirism în care conştiinţa este absentă, subiectul uman este cu totul pasiv, judecarea şi orânduirea imaginilor văzute sunt şi ele haotice. Este fenomenul tipic al televizualului, câmpul care se naşte în şi prin expunerea la televizor, prin inserarea, altfel spus, în câmpul creat de urmărirea televizorului, de comunicarea audio-video modernă. „Imaginile nu persistă, nu-şi dau rândul într-o ordine logică, ci se amestecă, se încalecă, se leagă bizar una de alta, încât îl zăpăcesc, îl chinuiesc pe bolnav”.[20] El vorbeşte fără controlul conştiinţei, nu ştie ce spune şi nu recunoaşte ce-a spus. Un fel de para-conştiinţă se iveşte, o conştiinţă rătăcită, cum o califică Pr. Stăniloae, căci omul respectiv ia în serios, „trăieşte întreg şi se simte chinuit de scena halucinatorie”. Trăsătura dominantă în această specie noematică este diminuarea spre zero a conştiinţei de sine, ceea ce arată că unul dintre factorii asincroni esențiali, sinele, este anihilat în starea aceasta halucinogenă. Încât nu putem amesteca în nici un caz aceste stări cu vedeniile sfinte în care conştiinţa, judecata, gesturile reflexe se menţin la praguri de maximă afirmare, condiţia asincronă a subiectului nu este diminuată, ci accentuată.

Produsele halucinatorii şi vedeniile sfinte. Maglavitul ceresc

Revenind la cazul ciobanului de la Maglavit care L-a văzut pe Dumnezeu sub apariţia unui Moş care i s-a adresat, vom sesiza ireductibila diferenţă între vedeniile sfinte, când starea asincronă a subiectului este maximă, şi produsele halucinatorii. Ciobanul de la Maglavit n-a fost bolnav de nervi nici înainte de a fi avut vedeniile nici după aceea, ne spune Pr. Stăniloae. „Calmul lui, veșnica lui egalitate cu sine însuşi o adeverește cu prisosință. Nimic ilogic, nimic bizar, în purtarea lui, în cugetările lui, nimic sinistru, speriat, în privirea lui. Dimpotrivă, o foarte pozitivă logică şi o foarte sănătoasă <<lege comună>> în ce spune şi ce face. În loc să-i fi stricat sănătății, vedeniile lui l-au făcut mai sănătos, trupeşte şi sufleteşte.”[21] Iată, dar, o altă caracteristică a fenomenelor asincrone: ele sporesc starea de sănătate a lumii şi a persoanei prin care se manifestă. Pe când produsele halucinogene diminuează sănătatea sufletească şi trupească, blochează relaţia dintre conştiinţă şi adâncurile sufleteşti din care şi prin care răzbate în lume unitatea fiinţei. Fenomenul asincron, în cazul acesta, vedenia sfântă, nu afectează judecata rece, nu produc nici o deviere. Din contră, normalitatea se accentuează, iese întărită din această experienţă, doar că la viaţa de până atunci se supra-adaugă condiţiile asumării unei misiuni, a unei sarcini de îndeplinit, de la care nu te poţi sustrage, cum aflăm pentru cazul lui Iona, Profetul biblic. Oltenia profundă este, iată, un factor de sănătate pentru Oltenia istorică. Cele două Oltenii sunt asincrone. Oltenia istorică n-are nici o șansă fără de Oltenia profundă. Înapoi la Maglavit ar putea să devină îndemnul cel de pe urmă al îndrumătorului de conștiință al Olteniei de azi. În cazul lui Petrache Lupu, totul se derulează înlăuntrul unei normalități depline, fără de nici o tulburare. „Simţul realităţii pozitive, prin care vedem importanţa lumii concrete, nu se lasă bagatelizat, neglijat, oricât de minunată şi de superioară lumii apare vedenia. Precum vedem, o judecată rece, neinfluenţată, nedeviată întru nimic de caracterul excepțional al momentului. Conştiinţa lui face o perfectă legătură între clipa de acum şi ansamblul mai larg al împrejurărilor sale de viaţă, între prezent şi trecut. El se păstrează în cea mai sănătoasă continuitate de conştiinţă”.[22] Oltenia profundă, a lui Petrache Lupu de la Maglavit este, iată suportul integrității și unicității Olteniei istorice. Iată de ce rămâne imperativă proorocia de la Maglavit. Prin ea triumfă în istorie Oltenia Duhului, a substratului peren al spiritului oltean, în care sălășluiește Dumnezeu, inclusiv prin această proorocie. Această continuitate de conştiinţă este, iată, suportul fenomenelor asincrone, care înseamnă, într-adevăr ieșiri din timpul curgător spre moarte şi care, în acest caz îmbracă forma vedeniei sfinte. Într-adevăr, la Petrache Lupu nu este nici o țâșnire din logică, din bunul simţ, din realism. „El dă o luptă cu arătarea, înarmat cu toate armele de bun simţ şi de realism, de critică. El nu se arată luat de aripile vreunui sentiment, al vreunui zel religios care e întotdeauna grăbit să ia de adevărate lucrurile cele mai suspecte, el nu se lasă orbit, scos din conştiinţa de sine. Este în comportarea lui Petrache Lupu în aceste momente un realism cum numai la poporul românesc se poate întâlni şi cum nu cred că se mai poate întâlni în vreun caz asemănător în toată istoria arătărilor sfinte. (Moise refuză numai odată când îl trimite Dumnezeu la Faraon; Iona şi profetul Ieremia tot numai odată)”.[23] Cu atât mai puţin ar fi îngăduită confuzia fenomenelor asincrone, asimilarea lor la fenomenele de alienație. La acestea se instalează persistentă „amnezia sau cel puţin ecmnezia, adică dispariţia conştiinţei personale total sau numai cea care se referă la o perioadă de viaţă (o persoană uită viaţa sa din ultimii 10 ani şi se socoteşte tânăr de 10 ani, de ex., dacă în realitate are 30 de ani). Conştiinţa persoanei poate fi înlocuită cu o altă conştiinţă personală. Cutare persoană, de ex., uită cine este şi se socoteşte drept împăratul Chinei sau altceva. La alienați dispare factorul conştiinţă care selectează, ordonează şi ajută la producerea de imagini noi şi rămâne suveran depozitul acela subconştient de imagini care face între ele legăturile cele mai bizare”.[24] Fenomenele asincrone sunt fenomene care sporesc sănătatea şi normalitatea lumii. În cazul unei vedenii sfinte avem de-a face nu cu ceva morbid şi „promovator de boală, ci cu un fenomen superior, promovator de sănătate şi de putere sufletească”. (ibidem). Prin urmare fenomenele asincrone sporesc puterea spirituală şi sănătatea lumii, ordinea şi normalitatea ei.Distincţiile sunt clarificate de mari psihiatrii, precum Gh Marinescu şi Ion Popescu-Sibiu. „Halucinaţiile, scriu ei, sunt proiecții cu efect distructiv atât pentru individ, a cărui personalitate o destramă, cât şi pentru societate. Viziunile apar ca forţe constructive de o valoare socială, aducând totodată o consolidare a eului ce le are. Personalitatea ciobanului Petrache Lupu n-a suferit nici o deformare prin viziunea ce-a avut-o”.[25] Pentru o netedă distincţie între personalitatea misticilor, prin care se propagă cele mai dense fenomene asincrone, şi personalitatea psihonevrozaţilor, acelaşi medic citează din Laignel-Lavastine: „Eul profund al misticilor este un eu profund normal, însă cu o creştere a energiei psihice; al psihonevrozaţilor, un eu maladiv cu o diminuată energie sufletească”.[26] Putem spune, iată, că fenomenele asincrone sporesc puterea sufletească a lumii, starea de sănătate din lume, astfel că ele nu doar că restaurează normalitatea, buna rânduială, dar procură şi incontestabile fenomene renovatoare. Prin aceasta dobândim conştiinţa urgentei lor cercetări, a unei recuperări a lor pentru domeniul ştiinţelor pozitive, chiar dacă una deja prea întârziată. Să zăbovim încă asupra unui fenomen de tragică deformare a facultăţii imaginaţiei şi deci a vieţii umane, ajungându-se până la ivirea unei mutaţii ontologice, pe care mari vizionari creştini, precum Pr Serafim Rose, le-au atribuit culturii nihilismului modern. Este vorba despre mediul de comunicare video, care se pare că induce deformări extrem de grave vieţii sufleteşti a omului postmodern, îndepărtându-l astfel cu o viteză şi o distanţă teribilă de clipa triumfului ştiinţei fenomenelor asincrone, la care încercăm să ne referim noi înşine, când vorbim despre Oltenia profundă. Dar să cercetăm în conținutul ei mesajul proorociei de la Maglavit ca punte intermediară pentru a zăbovi apoi asupra imaginii din afară a Maglammvitului istoric care acompaniază Maglavitul ceresc ca umbra psihologică persoana umană în întregul ei..

[1] Pr Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi românism”, f. a., 130

[2] Ibidem

[3] Sf. Grigore Palama, traducere de Pr. Stăniloae în „Anuarul Academiei teologice Andreiane”, 1932-33, p. 39-40, apud ibidem, p. 132

[4] Pr. D. Stăniloae, op. cit., p 133

[5] Ibide, p. 133-134

[6] Ibidem, p. 134

[7] Ibidem, 137

[8] Ibidem

[9] Ibidem, 138-139

[10] Ibide, 139

[11] Ibidem, p. 139-140

[12] Ibidem, p. 140 („Dar acestea sunt simple gânduri trecătoare ca fumul, provocate de solidele şi netrecătoarele columne ale dogmei ortodoxe, neavând alt scop decât să arate că această dogmă ascunde, chiar în cele mai bizare afirmări ale ei, înţelsuri posibile pe lângă care nici intelectualul de azi nu e în drept să treacă chiar aşa de nepăsător”)

[13] Ibidem

[14] Ibide, p. 141

[15] Ibidem

[16] Ibidem, p. 143

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p. 145

[19] Ibidem

[20] Ibidem, p.146

[21] Ibide, p. 147-148

[22] Ibidem, p. 148

[23] Ibidem, p. 149

[24] Ibidem, p. 149-150

[25] Dr Ion Popescu-Sibiu în „Curentul” din 23 octombrie 1935, apud ibidem p. 150

[26] Apud, Pr D. Stăniloae, op. cit., p 150